Criza economică din România

În acest an dezbaterile politice şi acţiunile guvernului s-a axat pe problemele imediate generate de criză şi găsirea soluţiilor adecvate, ceea ce este explicabil, chiar necesar. Îngrijorător este însă faptul că pentru mult dorita perioadă post-criză aşteptările se rezumă la revenirea la situaţia dinainte, fără idei de viitor.

După scăderea brutală a PIB, cu peste 7% în 2009, în primul rând în industrie şi construcţii, iată că şi în semestrul întâi din acest an s-a înregistrat o scădere de 1,5% faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut. Prognozele unor experţi ai Deutsche Bank indică o scădere la acelaşi nivel pentru întregul an 2010. O recesiune de care nu scăpăm în 2010, care se manifestă pe fondul unui deficit bugetar de 6,8% din PIB şi al unei datorii publice externe de 43 miliarde euro, faţă de 12 miliarde euro în urmă cu zece ani. Dacă includem şi datoria privată totalul datoriei externe se ridică la 87 miliarde euro, din care 16 miliarde euro pe termen scurt.

Şomajul a crescut de la 3,7% cât era în vara anului 2008 la 7,5% în august 2010. Aceasta în condiţiile în care forţa de muncă a scăzut dramatic în ultimul deceniu : astăzi există 4,7 milioane de activi, din care 1,2 milioane în sectorul public şi peste 5 milioane de pensionari. S-a ajuns în situaţia aberantă ca, pentru prima dată în istoria economică postbelică a României, o tranşă din împrumutul de 20 miliarde de la FMI să fie utilizată în 2009 pentu plata pensiilor şi a salariilor din domeniul public.

Guvernul a adoptat măsuri de austeritate, nepopulare, de majorare a TVA de la 19 la 24%, de reducere a salariilor bugetarilor cu 25%, precum şi de reducere a personalului cu 90000 până la finele anului (puţin probabil ca sectorul privat, care a dat afară aproape 500000 de oameni în 2009 să poată absorbi pe cei disponibilizaţi de stat).

Toate acestea au fost convenite cu reprezentanţii FMI. Nu este însă evident ca aceste măsuri au insuflat încredere în mediile de afaceri din ţară şi din străinătate cu privire la ieşirea din criză. De fapt statisticile arată că în primul semestru din acest an investiţiile directe au scăzut cu 30% faţă de semestrul întâi din 2009. Analiştii apreciază că în 2010 totalul investiţiilor nerezidenţilor nu va atinge nici 4 miliarde euro, faţă de 9,5 miliarde în 2008. Deficitul balanţei de plăţi la 30 iunie a.c. a ajuns la 3,65 miliarde de euro, în creştere de 50% faţă de acelaşi moment din anul trecut.

Acest lucru nu este neapărat un efect al crizei economice ci se datorează încheierii unor „vremuri fericite” când s-a urmărit un anumit tip de expansiune economică, bazată pe stimularea consumului, pe achiziţionarea cu precădere de mărfuri din import, de la alimente la autovehicule, pe investiţii în imobiliar, bănci şi marea distribuţie comercială. Nu numai că s-au retras banii dar acest trend se menţine şi datorită lipsei de predictibilitate a mediului de afaceri din România, a imprevizibilului din fiscalitate. România are dificultăţi mari în politica fiscală iar evaziunea fiscală, deşi s-a mai redus, încă se află la nivel ridicat, fiind necesară o decizie politică pentru a realiza plata corectă a impozitelor, creşterea gradului de colectare a impozitelor, în primul rând de la potenţialii mari contribuabili, adevăraţii răsfăţaţi ai organelor de control.

În prezent în România există o cale unică de impozit de 16%, care a avut avantajele ei, atât pentru muncă cât şi pentru capital. Pe lângă acesta mai exista cinci feluri de contribuţii sociale pentru angajator şi încă trei feluri pentru angajat, astfel că de exemplu pentru fiecare 100 de lei plătiţi salariatului revin 82 lei impozit şi contribuţii. S-a ajuns la 113 declaraţii de impozite şi taxe care trebuie depuse de agenţii economice în locuri diferite iar semnătura electronică încă nu este gratuită.

Cu ocazia unei conferinţe organizate de revista „Capital” la 30 septembrie a.c., Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale atrăgea atenţia că promisiunile politicienilor, peste capacităţile economiei, au făcut şi fac mult rău, capana populismului fiind „drumul spre iad” pentru România. Repartizarea resurselor spre consum în dauna investiţiilor şi producţiei vor alimenta iluzia că astfel este stimulată creşterea economică. El a pus accentul pe stimularea muncii, a competenţei, precum şi pe tratarea cu maximă seriozitate a problemei reducerii deficitului bugetar şi a datoriei publice.

Şi totuşi, care sunt perspctivele, dacă nu pe termen lung cel puţin pentru anul viitor ?

În discursul din Parlament, la 21 septembrie preşedintele Băsescu arată că în 2011 vor mai fi necesare 5,7 miliarde euro, pe baza unui nou acord cu FMI. Preşedintele aprecia că România a depăşit vârful crizei şi că se aşteaptă la o reluare a creşterii economice în 2011 de 2-2,5%. Preocupant este însă faptul că potrivit şefului statului, din cauza deficitelor şi dezechilibrelor din economie nimeni nu mai împrumută România pe termen lung, chiar obţinerea de credite pe termen de 3 ani fiind foarte dificilă. De aici necesitatea măsurilor de austeritate şi apelarea, din nou, la FMI.

Există totuşi argumente, cel puţin pentru un optimism moderat ?

Au apărut unele semne de uşoară revigorare a activităţii din industrie, rezerva de valută à BNR este de 32 miliarde de euro, ceea ce acoperă importurile pe 3 luni şi permite intervenţiile BNR pentru menţinerea stabilităţii cursului de schimb leu-euro. Totuşi, oricât ar fi de judicioasă, singură politica momentană a BNR nu poate rezolva problemele structurale ale economiei. Astfel, inflaţia nu a putut fi stăvilită şi a depăşit 7% în vara aceasta faţă de anul trecut, în primul rând ca urmare a majorării TVA.

Cifrele prezentate şi aspectele schiţate mai sus, incomplete pentru o analiză aprofundată a situatiei, ne permit totuşi să ne punem o întrebare de bun simţ : nu cumva tocmai modelul nesănătos de dezvoltare economică urmat de România timp de 20 de ani ne-a adus în situaţia actuală ? O astfel de întrebare nu şi-au pus-o nici guvernul şi nici opoziţia.

În opinia experimentatului analist economic Ilie Şerbănescu („Curios capitalism ne-a fst hărăzit”, Jurnalul Naţional 2010), statul român a cedat capitalului străin toate poziţiile strategice din economie. Ajuns în România, capitalul privat străin nu a creat dezvoltare ci doar pieţe de desfacere, nu producţie ci doar consum. Când criza s-a manifestat, băncile din România aproape toate străine, au oprit finanţarea lăsând statului român lipsit de „pozitii” puternice în economie şi de instrumente de acţiune eficace, povara redresării situaţiei. Cum ? Prin apelul la împrumuturi de la FMI.

Pentru Ilie Şerbănescu („Viziune realistă asupra băncilor : ce ar putea urma ?, România Liberă 15/09/2010) băncile străine sunt direct responsabile de gravul dezechilibru din economie României dintre producţie şi consum.

Ce ne rezervă anii care urmează ? Retour à la table des matières

Într-un interviu televizat preşedintele Băsescu s-a referit şi la perspectivele economiei româneşti. Având ca punct de plecare gradul redus de accesare a fondurilor UE – mai există încă 33 miliade de euro la dispoziţie – el a menţionat „Programul Europa 2020”, cele 7 programe operaţionale finanţate de UE şi a informat asupra intenţiei de a se crea o singură instituţie care să urmărească accesarea fondurilor.

Infrastructura ţării este subdezvoltată, suprafeţe importante de teren agricol sunt necultivate, cercetarea ştiinţifică este subfinanţată... acestea sunt numai câteva din problemele nerezolvate ale României.

Punerea în practică a acestor programe şi accesarea fondurilor europene par a fi punctele de sprijin pentru elaborarea, în ceasul din urmă, a unor strategii realiste şi planuri de acţiune concrete pentru ieşirea din criză şi dezvoltarea pe baze sănătoase a economiei României.

Comments